In cuvintele lui

daniel goleman in cuvintele saleM-am născut în Stockton, California, în 7 martie 1946, pornind valul de nou născuți după război (probabil am fost conceput chiar în jurul sfârșitului celui de-al doilea război mondial, în jur de 6 iunie 1945). Părinții mei au fost profesori la colegiu, tatăl meu preda științe umaniste – inclusiv latină și un curs despre literatură universală – la ceea ce este acum Colegiul Comunitar San Joaquin Delta (biblioteca de acolo îi poartă numele); mama mea a fost asistent social care a predat în departamentul de sociologie care acum aparține Universității din Pacific.

Poate pentru că am fost președintele liceului, am primit o bursă de leadership de la Fundația Alfred P. Sloan pentru a urma Colegiul Amhert, un loc pe care nu l-am văzut niciodată, departe în New England. În parte din cauza schimburilor culturale (am profitat de faptul că făceam parte din pe-atunci noua programă școlară independentă Amhert), m-am transferat la Universitatea din California din Berkeley pentru primii ani, iar în ultimi ani m-am întors la Amhert pentru a absolvi. La Berkeley, unde m-am specializat în antropologie, am fost destul de norocos să am parte de mai mulți profesori remarcabili, am urmat inclusiv un seminar cu sociologul Erving Goffman despre ritualuri în interacțiunea socială. Când m-am întors în Amherst, mi-am scris licența despre sănătatea mentală dintr-o perspectivă istorică, antropologică și sociologică, absolvind magna cum laude – un miracol având în vedere performanțele mele academice dezastruoase din primul an de studii.

Fundația Ford a fost foarte generoasă să îmi ofere o bursă pentru Harvard, unde m-am înscris în programul despre psihologie clinică, în departamentul de Relații Sociale pe atunci. Eram atras de ideea de a studia mintea umană dintr-o perspectivă interdisciplinară; departamentul se ocupa și de antropologie și de sociologie și de psihologie. Principalul meu mentor a fost David C. McClelland, cunoscut pentru teoria lui privind motivația de a realiza ceva. Chiar în vremea aceea McClelland dezvolta și îmbunătățea metode prin care pot fi măsurate competențele care fac diferența între un om cu performanțe superioare și omul mediu – o cercetare la care urma să mă întorc mai târziu în cariera mea.

Cu ajutorul lui McClelland și a unei burse de călătorie pentru doctorat, am reușit să studiez în India, unde m-am axat pe sistemele antice de psihologie și pe practicile de meditație ale religiilor asiatice. Practicam meditația încă din primii ani de la Berkeley și am fost intrigat să descopăr teoriile minții și dezvoltările ulterioare care încă erau folosite după mai bine de două mii de ani (și care nu au fost niciodată menționate în niciun curs de psihologie pe care l-am urmat). Când m-am întors la Harvard, mi-am finalizat teza de doctorat despre meditație ca intervenție în înlăturarea stresului.

Am primit apoi o bursă post-doctorat de la Consiliul de Cercetări în Științele Sociologice pentru a mă reîntoarce în Asia și pentru a-mi continua studiile despre psihologiile antice, petrecându-mi timpul atât în India, cât și în Sri Lanka. Atunci am scris prima carte, care se numește acum Mintea meditativă, ca sumar al cercetărilor mele despre meditație.

M-am întors la Harvard ca lector, predând un curs despre psihologie conștientului – un subiect de foarte mare interes la momentul anului 1970. Pentru că au fost atât de multe persoane înscrise la curs, acesta s-a mutat din sala mică în una dintre cele mai mari aule ale campusului.

Atunci, la recomandarea luyi McClelland, mi s-a oferit un loc de muncă în cadrul Psychology Today, pe atunci o revistă foarte importantă, din partea lui T. George Harris, editorul.  A fost o schimbare neașteptată în traseul carierei mele – mereu am crezut că voi fi profesor ca părinții mei. Dar mi-a plăcut să scriu și în cadrul experienței la revistă am urmat și un curs introductiv în jurnalism care mi-a marcat tot cursul carierei mele.

Fiind recrutat de New York Times  să scriu despre subiecte din domeniul psihologiei, în 1984 am început un sejur de 12 ani. Am învățat foarte multe despre știința jurnalismului de la editorii și colegii mei, o echipă foarte talentată, iar Times mi-a oferit o foarte mare vizibilitate. Dar am descoperit că imboldul meu de a scrie despre idei cu impact m-au împins uneori în direcții contradictorii cu viziunea ziarului despre știri. Era cazul cantității mari de cercetare pe care o făcusem despre emoții și creier și pe care o publicasem în capitole mici de-a lungul anilor la ziar. Simțeam că subiectul merită să devină o carte și așa a apărut Inteligența emoțională. Spre suprinderea mea, cartea s-a dovedit a fi un real succes. Am primit atât de multe cereri de a susține cursuri încât aveam din ce în ce mai puțin timp pentru a scrie pentru New York Times. Până la urmă, am renunțat la slujba de la ziar și mi-am dedicat toate eforturile în atenția mesajelor cărților.

Cel mai important mesaj era că școlile ar trebui să predea și inteligență emoțională alături de alte subiecte academice. Cât am scris Inteligența emoțională, am urmat această idee împreună cu grup din care făceau parte și Eileen Growald și Tim Shriver. În 1993, am fondat împreună Colaborarea pentru Învățare Academică, Socială și Emoțională, condusă de Roger Weissberg, care a început la Centrul de Studii pentru Copii din cadrul Yale și apoi s-a mutat la Universitatea din Illinois, Chicago împreună cu Roger. Colaborarea a catalizat mișcarea SEL, astfel încât aceste programe despre abilitățile de viață se regăsesc acum în programa multor școli din întreaga lume. Pentru a se vedea cât sunt de importante, menționez că evaluările cercetărilor arată că SEL nu doar că îmbunătățește abilitățile emoționale și sociale ale copilului, dar și scade riscuri precum cel de violență, abuzul de substanțe și sarcini nedorite la tinere, determinând în același timp copiii să se comporte mai bine și să aibă o atitudine mai pozitivă în legătură cu învățatul. Și mai impresionant, scorul realizărilor academice s-a îmbunătățit de la 12 la 15%.

Spre surprinderea mea, s-a manifestat un interes crescut față de inteligența emoțională în rândul comunității afacerilor. Acest lucru m-a determinat să scriu cartea Lucrând cu inteligență emoțională (publicată în 1998) și am apelat la cercetarea tradițională pe care am învățat-o de la David McClelland, care a devenit atunci cea mai utilizată cercetare în organizațiile mari. Acest lucru mi-a permis să cercetez studiile asupra competențelor care îi diferențiază pe oamenii cu performanțe extraordinare în mai multe companii, de la PepsiCo la Guvernul Statelor Unite ale Americii. Această lucrare a condus la articolul publicat în Harvad Business Review cu titlul „Ce te face să fii lider”. Acest articol a fost cel mai cerut pentru republicare, fiind măsură pentru entuziasmul asupra acestui concept în lumea organizațională.

Cercetarea mea amănunțită în domeniul performanței la locul de muncă m-a făcut să realizez că de cele mai multe ori calitatea informațiilor pe care oamenii de business își bazează deciziile legate de oameni lasă foarte mult de dorit. Cam pe vremea aceea am fondat Consorțiul pentru Cercetare în Inteligență Emoțională în Organizație, pe care l-am condus împreună cu Cary Cherniss de la Programul pentru absolvenți în Psihologie profesională aplicată la Rutgers. Consorțiul a avut o misiune paralelă cu Colaborativa SEL, catalizând cercetările în domeniul contribuției inteligenței emoționale la eficacitatea la locul de muncă.

Consider că rolul inteligenței emoționale în leadership este destul de restrictiv. Împreună cu Richard Boyatzis – fost coleg cu McClelland, predă în cadrul școlii de business de la Case Western – și fosta lui studentă, Annie McKee, care conduce firma de consultață Teleos Institute, am scris Leadership primal: Învățând să conduci cu inteligență emoțională.

De când am avut acel sejur în Asia ca absolvent, am practicat din când în când meditația. Prin intermediul prietenilor mei Adam Angle și Francisco Varela, care au fondat Institutul pentru Minte și Viață pentru a facilita dialogurile între Dalai lama și oamenii de știință, în 1990 am organizat o dezbatere pe subiectul sănătății și emoțiilor, care a devenit ulterior cartea Emoții sănătoase. Un deceniu mai târziu, am organizat o a doua dezbatere ca răspuns la întrebarea privind din ce sunt alcătuite emoțiile distructive, pe care am transformat-o apoi în cartea Emoțiile distructive.

Continui să scriu cărți în acasă, în casa în care locuiesc cu soția mea Tara în dealurile din Massachusetts. Cei doi fii ai mei dintr-o căsnicie anterioară locuiesc și ei aproape, la fel și nepoții mei.

Chiar dacă această biografie se concentrează pe viața publică, am descoperit de-a lungul timpului că viața mea personală a căpătat importanță crescută, în special având în vedere că anii îmi permit mai puțin să alerg de colo-colo cât doar să exist. Descopăr din ce în ce mai mult că ce îmi aduce satisfacție are prea puțină legătură cu cât de bine merge o carte sau alta – chiar dacă lucrurile bune în care mă implic încă contează foarte mult.

Soția mea, Tara, și cu mine încercăm să petrecem cea mai mare parte a timpului nostru liberi în meditație sau călătorind împreună în locuri care ne fac plăcere și care punctează această parte a vieții. Cele mai simple plăceri ale vieții – o plimbare pe plajă, să mă joc cu nepoțeii mei, o conversație plăcută cu un prieten – sunt mult mai atrăgătoare acum decât recunoașterile sau ambițiile profesionale.

Așa cum am scris în Inteligența socială: „Vitalitatea apare din contacte interumane, în special din conexiunile de dragoste. Acestea fac ca oamenii la care ținem cel mai mult să fie un fel de elixir, o sursă inepuizabilă de energie. Schimbul neuronal dintre bunic și nepot, între doi îndrăgostiți sau în interiorul unui cuplu sau între prieteni buni are valori palpabile… Lecția practică pentru noi toți se reduce la : Hrănește-ți conexiunile sociale!”

PARTENERI